Dixi et salvavi

My friend,

Abia acum, vazand ca otzararea ta de a sari neaparat la gatitza lu Volo, iar nu altundeva (la picior, la mana, la falca sau altundeva, unde nu i-ar fi periclitata viata, cum ar venea), nu-mi place chiar deloc, aloo, oricata dreptate, stil sau ratiune pamfletara ai avea, abia acum il inteleg – helas…- pe bietu si impartialu domn Manolescu, care ori de cate ori io il piscaream nevinavat, n-asa? pe colegu-mi Cărtă, tinea neaparat sa-mi arate nemultumirea sa si sa-mi atraga atentia ca e pacat, tare pacat ca noi ne muscam intre noi, in timp ce dujmanii nostri stau imprejuru la amandoi ca un roi de albine salbatice, asteptand doar momentu oportun cand sa ne-atace, reshpektive cand isi vor fi ascutit si-nveninat mai bine apocalipticele ace.

Estimp, repet, io credeam ca a-l piscari o data, de noua ori, de 999 de ori pe inimicu-mi Mircea (cam neavand io ce face si fiind-mi cam necaz, ei, dreace, lace, pe succesu istuia la critici, jurii, editori, presedinti, gagici locvace si alte pitipoance) e doar un nevinavat gioc ce tare-mi place, iar altora – neinteresati direct, n-asa? – nu doar ca nu le-ar displace, insa le-ar produce o gadilare estetica vivace, ca orisice comedie sagace…

Ei bine, vazand cat ma deranjeaza acum sa-l vaz pe bietu Volo pravalit in periculoase lavine, din care nu se stie daca va mai iesi vreodata bine-bine (pravalitoriu’ fiind chiar comilitonu-i si pretinu-i de altadata, cu care a mancat aceeasi paine a exilului, care orisicat de gonflata si de rafinata ar fi, nu-si pierde gustu amar al streinatatii), jur ca nu-l voi mai piscari niciodata pe sireacu Mircea si pe niciunu dintre cei care, oricat de inimici personali mi-ar fi pe redutele vietii literare fistichii sau ale intelighentiei cilibii, sunt tontusi de aceeasi parte a baricadei de pe care ne luptam cu mortii vii, mai precis cu strigoii Iepocii, bey…