Arta unui scriitor este chiar – si numai – scriitura sa, pai cum drea altcumva, decelabila nu doar intr-un roman fluviu despre calatoria in marile sudului or ale sufletului, cum ar venea, ci chiar si intr-o shueta pe scara blocului, pardon, blogului lu Dorin sau al lu mata. Un poet nu e un erudit plictisitor, un savant cu capu-n nor, un analist politic sforaitor, un orator, un dictator al teleshowurilor sau un prefacut actor, ca sa placa tutulor prin gesturi, fapte, formule, discursuri sau alte asemenea acte ce tin de varii stiinte, trebuintze sau bellearte ; el tre’ doar vorbele/ verbele sa stie a le aranja intr-o textura absolutamanete aparte, deci nu pur si simplu ca la carte, aloo, daraghia mea, caci atunci poetu nost ar fi un simplu prodoc scopit de-al ingeniului amoc si de un mai estetic noroc, caci ar semana mai degraba c-un dascalas cam papacioc, la care limba de lemn tine loc si de combustibil de telectual foc, si de look cica politicoso-zambok, adicatelea ar fi – vba lu dna Cornea, disidenta cu caciulitza-i pe post de lapassionaria coc – o cacaneala originala floc, pardon, ioc, pe care ar phootea-o procreia orisice gazetaras nistoresc or cristoiesc mai mult or mai putin dobitok.
Din pacate nu prea am timp, nici chef momentan de gioc, ca sa-ti expun in integrum conceptia-mi de poesel curat savantoc despre stilu unic al poetului – ce sapa-n virtualitate ca un pioc – si despre al limbajului creator scoc.
Pup!
ReplyDelete