He-he… Dacă aţi şti câte mi-a zis gabhryel chiar mie, olelie-lie, la-nceput, când ne-am cunoscut, iar pe urmă brusc i-a trecut, devenind chiar fănel al meu, din când în când, când o fi vrut, după care iar o ia pe arătură ca orişice savant – universitar, aloo…- cam nătâng, pentru care îmi vine uneori chiar să şi plâng, ştiind că un aşa gabhryel-băieţel zace în fiece poesel, sireac de el, când îl loveşte angeloiu păzitor, Gabriel, cu arcu-i cică blând, în peptu' stâng…
Ştiţi şi voi…:
Puse-o floare-atunci-n arcu-i
Mă lovi cu ea în pept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patu meu deştept…
Fiţi şi voi mai înţelegători, dreq… 
Nu mai suntem, mulţi dintre noi, copii (la minte, căci la suflet mereu vom fi)
Nu mai suntem, mulţi dintre noi, copii (la minte, căci la suflet mereu vom fi)
Hai pa… Asta e viaţa, complicată ca drea, şi tocmai un hartist să no-nţeleagă, bey, a…? 
No comments:
Post a Comment